Cum se falimentează o ţară cine o face şi de ce ?

Cum se falimentează o ţară cine o face şi de ce ?
Atunci când un mare imperiu, sau alt mare actor de pe piaţa politică, cum este FMI, decide să aducă o ţară în faliment, acest lucru se poate face cu uşurinţă, prin diferite mijloace: consumul de timp, risipirea banilor pe scopuri iluzorii şi izgonirea sau anihilarea specialiştilor. Acest din urmă instrument se poate executa prin politici salariale ce îndeamnă pe specialişti să emigreze în alte ţări, prin pensionarea la vârste nu foarte mari şi interzicerea lucrului part time. Şi, desigur, prin ignorarea societăţii civile în deciziile ce necesită specialişti şi politizarea sectoarelor administrative.

Concluziile sunt extraordinare: poţi face ce vrei cu o ţară, dacă poţi controla dinamica specialiştilor. Este uşor să elimini specialiştii atunci când ai nespecialişti în guvern şi administraţie. Nespecialiştii se tem că vin cei ce se pricep şi le iau locul. Dacă prin Constituţie nu impui niciun fel de clauză de selectare a decidenţilor politici pe criterii profesionale (competenţă, responsabilitate, calitate, implicare), atunci vei avea un sector politic manipulabil şi uşor de corupt, incapabil să răspundă sarcinilor de serviciu. Aceasta conduce automat la decizii eronate.
Prin alungarea creierelor şi neimplementarea unui program naţional de rechemare a acestora, sau prin ignorarea celor ce au soluţii obţinute din experienţa proprie sau din studii aprofundate, se vede clar că decizia politică nu se ia în ţara respectivă, ci undeva în afară, în marile imperii sau în marile finanţe internaţionale. Manipulând piaţa de specialişti, se poate cu uşurinţă juca orice joc, în orice ţară. Spre exemplu, tăind la buget salariile medicilor şi îndemnându-i să plece din ţară, se poate vedea cine profită (ţările ce strigă după medici). În traducere liberă, aceste ţări au gândit deja o politică de depopulare a ţării manipulate, pentru a face loc altor cetăţeni, din alte părţi. Căci este evident că, fără medici, cel puţin populaţia săracă va fi în pericol de extincţie rapidă. Un astfel de genocid planificat însă, nu se face fără a avea binecuvântarea conducătorilor politici care, probabil, au fost bine unşi pentru a accepta o astfel de alternativă.
Dacă mor pensionarii de foame, automat dispare şi una dintre categoriile de specialişti cu potenţial de a întări ţara şi de a o face puternică în faţa crizelor. Dacă cei rămaşi pleacă spre alte zări, rezultatul este similar, iar dacă criza descurajează reîntoarecerea în ţară a specialiştilor din diaspora, este şi mai bine pentru manipulatorul politic din afară.
Poate fi însă greu pentru cei ce au fost plătiţi să impună aceste decizii, căci sunt între ciocan şi nicovală: ori îi împuşcă stăpânii din afară, ori îi omoară cu pietre poporul ajuns la disperare. Aşa că, pentru a scăpa cu viaţă, au doar câteva opţiuni: să decidă măsurile nepopulare care-i alungă sau îi anihilează pe specialişti (prin mesaje gen “sacrificii pentru binele ţării”), să creeze perdele de fum în care apar pseudo-programe ce irosesc fonduri fără a crea valoare adăugată, dar care mimează nevoia de specialişti şi preţuirea acestora (de exemplu, bani aruncaţi pe apa sâmbetei în programe de inovare ce nu generează decat hârtii, fără nimic palpabil pe piaţă).
Măsurile cu pricina pot funcţiona numai în condiţiile în care poporul nu judecă. Pentru a-l face să nu judece este necesar să i se abată atenţia de la problemele reale, spre probleme fără substanţă directă, cu ajutorul presei. De exemplu, atunci când presa dezvăluie numai scandaluri, crime, violuri, accidente, filme porno sau cu violenţă extremă, mintea oamenilor - este demonstrat - se va garnisi cu gunoaie mediatice care le vor ocupa conştiinţa, în niciun caz cu problemele macro, cum sunt cele legate de lipsa specialiştilor.

Există însă un moment când apare saturaţia. În acel moment, oamenii îşi recuperează sensibilitatea şi bunul simţ şi încep să respingă surogatele furnizate de media. Acesta este semnalul că manipularea nu mai merge, căci populaţia, dezumanizată de prea multă intoxicare, începe să vadă lucrurile mai bine. Este momentul în care oamenii iau decizii de schimbare a atitudinii, îşi unesc forţele, se organizează, caută alternative pozitive şi selectează lideri.
Atunci imperiile, care vor să-şi păstreze fiefurile, deseori, din reflex, pun de-un război sau de-o catastrofă ecologică majoră…
Aşa încep războaiele moderne: prin manipulare externă şi prin corupţie politică.

Ce se întâmplă, însă, când imperiile vor să facă economii, în loc să cheltuiască sume importante de bani pentru coruperea decidenţilor? Este şi mai simplu. O primă soluţie ar fi aceea de a pune un prim ministru tâmpit în funcţie, cumpărându-l pe preşedintele ţării. În acest caz, primul ministru se va înconjura de miniştri ce nu-l întrec în competenţă, căci se va simţi ameninţat de competenţa altora, iar la randul lor miniştrii vor face acelasi lucru cu stafful inferior. Efectul de avalanşă va slăbi astfel întreaga administraţie.
A doua soluţie este aceea de a îndoctrina sectorul politic astfel încât să nu mai aibă opinii proprii (cheltuielile de îndoctrinare sunt nesemnificative), iar a treia este să le dea politicienilor o listă de probleme mici, dar multe, care să le ocupe tot timpul şi cărora oricum nu le pot face faţă, din motiv de incompetenţă. În felul acesta ei neglijează problemele mari, ce nu se mai văd sub noianul problemelor mici (cheltuieli pentru această strategie sunt şi mai mici, dar este nevoie de câţiva oameni bine pregătiţi si de acţiuni bine coordonate din exterior).

Cea mai bună soluţie este însă mixtura celor trei soluţii prezentate anterior. În acest caz, riscul ca cineva să descifreze strategia, intenţionalitatea sau dinamica acestor strategii conjugate devine minor, mai ales dacă “gardienii” sunt oameni pregătiţi să răspundă doar la situaţii de urgenţă şi nu au antrenamentul de a gândi la lucrurile importante. Astfel, prostia, incompetenţa, corupţia, superficialitatea, slaba rezistenţă la stres, sau lipsa de pregătire a decidenţilor, fiecare în parte sau toate la un loc, fac ca ţara, controlată din exterior, să intre în haos şi în colaps, fără a avea asigurate mecanismele de auto-reglaj ce ar permite redresarea în faţa acestui tip de agresiuni externe subtile. Aceste consecinţe se amplifică în perioadele de criză.

Mecanismele de redresare (anihilate de ţările ce doresc să controleze ţara expusă pericolului) sunt următoarele:

1. O Constituţie care să ceară inteligenţă înaltă, sănătate mentală, sănătate morala şi capacitate profesională la selecţia decidenţilor (antivirus contra prostiei, coruptibilităţii, lipsei de rezistenţă la stres); de asemenea, selecţia decidenţilor trebuie să se facă în funcţie de nivelul lor de competenţă, calitatea rezultatelor anterioare obţinute, responsabilitatea dovedită în îndeplinirea sarcinilor profesionale şi implicarea socială (calităţi destinate eliminării incompetenţei la vârf, lipsei de pregătire, sau superficialităţii în decizii). Acolo unde aceste caracteristici nu se regăsesc în Constituţie, avem de-a face cu un sector politic controlat din exterior, prin diferite strategii.
2. Un sector profesional care să formeze grupul de oameni pricepuţi şi lucizi, experimentaţi şi specializaţi în domeniul lor, neinfluenţabili politic, dar utilizaţi pentru consultanţă de către sectorul politic. Acest grup poartă denumirea “policy makers”, iar inexistenţa sa este iarăşi dovada manipularii din exterior a vieţii politice interne.
3. Mecanismele de feedback care permit populaţiei să aprecieze, înaintea alegerii unui candidat, ce hram poartă acesta şi ce rezultate a obţinut, în sectorul propriu de activitate. Lipsa acestui mecanism conduce la aceleaşi concluzii.

Ca să afli cine trage sforile, este suficient să consulţi statisticile, din care poţi extrage răspunsuri la următoarele întrebări:

1. Cetăţenii cărei ţări au făcut recent cerere de cetăţenie în ţara expusă riscurilor, şi au obţinut rezultatul scontat?

2. Acei imigranţi vin cu afaceri, sau ca forţă de muncă? În cazul în care vin cu afaceri şi cu intenţia de a face “cumpărături” în ţara gazdă, iar ţara gazdă este în criză economică accentuată, concluziile sunt clare: ei se folosesc masiv de corupţia politică, pentru a cumpăra cât mai ieftin proprietăţile din ţara în care doresc să intre şi pe care vor să o controleze economic. În cel mai bun caz pot chiar să o dezvolte economic, dar la fel de uşor pot să o şi ruineze, căci slăbirea economică anterioară a lăsat ţara fără forţă de muncă.
Forţa de muncă poate emigra, slăbi fizic sau muri de sărăcie şi mizerie, iar atunci ţara invadatoare va stăpâni un teritoriu epuizat. De aceea, acceptarea altor imigranţi expune ţara gazdă riscului de a fi cumpărată, la preţ de matineu, de altă naţiune. Un alt risc este generat de posibilele conflicte interetnice în ţara vizată, provocate din exterior; ceea ce poate conduce, de asemenea, la probleme cu recuperarea investiţiilor făcute de noii cetăţeni, veniţi din alte ţări de valul corupţiei autohtone.
În acest caz, între noii invadatori şi “aspiranţi”, vor apărea lupte diplomatice, economice sau chiar un potenţial război militar, iar ţara cucerită va avea şi mai mult de suferit. De aceea, pentru a-şi proteja investiţiile făcute, noii şi viitorii cetăţeni-afacerişti încep să tragă sfori pentru ruperea ţării în bucăţi autonome. Încă este proaspătă amintirea pactului Ribentrop-Molotov ce ilustreaza acest tip de acţiuni. Dacă ţara vizată spre a fi sacrificată e protejată de apartenenţa la o uniune (Uniunea Europeană, spre exemplu), unde există tratate de neagresiune, înainte de a fi “feliată” şi împărţită între combatanţii ce au interese asupra ei, aceasta trebuie scoasă din uniune sub diferite pretexte (lipsă de performanţă economică, corupţia în Justiţie etc.)

3. Ce ţară profită de pe urma emigrării specialiştilor din anumite domenii esenţiale? Dacă este vorba de domeniul sănătăţii, atunci este un stat ce vrea ca ţara aflată sub control să fie depopulată; dacă este vorba de ingineri, este o ţară ce vrea ca ţara gazdă să fie slabă economic, pentru a o folosi doar ca piaţă de consum sau mână de lucru ieftină; dacă este vorba de alte tipuri de specialişti, se poate analiza cu uşurinţă intenţia şi scopul manipulării sau a cuceririi. Când mai multe ţări au rezultante asemănătoare în aceeaşi direcţie, este foarte puţin probabil ca rezultatele să fie întâmplătoare. Cel mai probabil este că, între conducătorii acelor ţări, s-au făcut anterior negocieri şi alianţe în care, prin sacrificarea ţării controlate, se rezolvă o problemă comună a ţărilor manipulatoare. În aceste situaţii, alianţele se fac pe bani mulţi, ştergeri de datorii sau planuri comune de dezvoltare ce sunt ulterior respectate de terţi.
Este ca la lupi: când unul dintre lupi e rănit, ceilalţi se coalizează pentru a-l sacrifica.

Toate aceste date au fost extrase din analizele făcute de-a lungul timpului, pe toate paralelele sau meridianele pământului. Dacă vi se pare ceva comun cu situaţia de la noi, este pură întâmplare.
Autor: Prof. Dr. FLORIAN COLCEAG

Your rating: None Average: 4.5 (2 votes)

Publică un comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Allowed HTML tags: <a> <em> <strong> <cite> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Mai multe informaţii despre opţiunile de filtrare